e clar, exiști doar cât mai poți dialoga cu sine,

chiar și de-ți spui: măi mortule,

mai poți înfășura pe deget firul ăsta

să-i dai de capăt,

și în inele suprapuse să ghicești

că aia e bobina vieții?

e drept, exiști și pentru alții, chit că nimeni

cu tine nu prea poartă dialog, iar, de o fac,

nu e decât o confirmare-a propriei bobine,

pe care o privesc și-ngrijorați,

și plini de încântare. e încântarea aia

pe care-o ai și tu când vezi la alții

aceleași anse pline de lumină.

când vei fi mortul ăla mort, inert ca piatra,

nu vei mai exista nici pentru tine.

bobina, arsă; spirele, rămase-n repausul etern.

n-o să mai știi, însă, lumina tot va crește

la fel de bine și fără de tine.

și totuși, n-o să uiți, n-o să uitați

că întru Dumnezeu suntem, cu toții, frați.