În inima lor, vulcanii, nu poartă pietre,
Ci zvâcniri din care își aruncă ființa
În afara adâncului din care cresc
Până ce tot sinele și-l golesc.

Ca un ochi care privește într-o oglindă
În a cărei lucire crede că se vede pe sine
Fără a își imagina că vederea întinde
Ce el nu era când din ea devine.

Și ca lumina soarelui reflectată de lună
Ce se așterne precum un cearșaf peste lume,
Peste trupul ei mult în care adoarme
Și învie spre a redeveni mâine.

Din înscânteierea inimii lor am strâns,
Ca pe bibelouri, goluri ale luminii
Pe care pe acasă le-am pus
Altar pe raftul de sus.