Draga mea,
din punct de vedere politic vederile noastre sunt absolut divergente:
eu insist asupra liberalismului ca metaforă a unei păduri libere,
tu aperi conservatorismul ca pe un dig care trebuie menținut.

Valea Oltului, culmea,
ține cu amândoi.
Funcționează ca un studiu de caz;
un laborator natural al diversității ideologice:
frunza roșie – de pildă – cade cu predictibilitate;
cea galbenă rezistă, cu o încăpățânare suspectă
iar verdele — tipic indecis —
oscilează între fidelitate și oportunism.

În timp ce eu argumentez tot mai aprins despre corupția omniprezentă
(fiecare groapă din asfalt fiind transformată în probă),
tu declari că vrei un kürtőskalács cu nucă.
Nu comentez: e prima inițiativă
cu care sunt dispus să cad de acord.

Cu toate astea, tu te opui
și respingi moțiunea mea de evita să ne abatem la mănăstire,
iar felul țanțoș în care te-ndepărtezi
lăsându-mă în urmă mic
și dezorientat
cât aprinzi lumânări și lași pomelnice pentru mai multe sesiuni de lectură,
nu poate fi interpretat altfel
decât
o nouă victorie tactică,
modestă,
ce-i drept,
dar cât se poate de fermă.

Călătoria noastră pe Valea Oltului,
draga mea,
se configurează treptat
ca un congres cu majorități fragile și opoziții constante,
unde doctrina, desertul și rugăciunea
se negociază succesiv,
iar singura rezoluție adoptată fără contestări
rămâne aceea — deloc minoră —
că liniștea dintre noi
funcționează uneori mai bine decât orice discurs,
cu condiția să nu dureze prea mult.