Dimineața începe cu revoluție.

Soarele zdrobit al unui năut
se revendică ou.
Laptele fără lapte
îmi predică viitorul.

Pereții devin translucizi.
Ușile se deschid spre vecini
fără să ceară voie.

Pe scara blocului,
doi copii împart pietre în grămezi egale
și-mi spun: fii blând.
Nu e un ordin,
dar vrea să fie.

Strada îmi apare sub pași.
Orașul se desface în linie,
ca o minciună spusă
pentru binele colectiv.

Fiecare om are o copie exactă
la cinci metri —
și nu miroase a nimic.

Florile ard pe vocale
și se sting în șoapte.
Adevărul nu se lasă respirat,
doar ecourile lui frumoase.

În loc de statui — oglinzi.
Aici, eroismul e disciplină sportivă.
Toți exersăm postura perfectă.

Încerc și eu:
îmi prind imaginea din stânga,
mă văd erou pentru o clipă.

Holograme în aer,
suspendate între straturi de lumină,
fantome care prind contur din privire,
spun povești în mișcare.

Un trup se recompune.
Lecție tăcută
despre reconfigurare.

Napoleon, cu umeri subțiri
și gât lung de femeie,
ordonă ceva ce nu aud.

În jurul meu — guri fără voce,
fraze reduse la semne,
litere aliniate în linii egale.

Simetria devine o voce în capul meu:
mă învață să merg drept,
să păstrez distanța potrivită.

Zumzetul dronelor
zgârie aerul.
Uniforme fără nume
respiră la unison —
fericirea.

Caut o floare strâmbă,
un copil care să strige prea tare,
un zâmbet întârziat, greșit, viu.

Apoi, un zgomot sec,
ca o ușă trântită în piept,
îmi spune că humusul e bun
cu muguri de pin.

Amestec fără simbolism,
lăsându-l să fie
doar ceea ce este.

Azi e suficient.