Porniră-n zori, din călimară,
Cavalerii viselor grele,
Cu pene-n flăcări de povară,
Să scrie-n cer cu stele-n stele.

Oh, cavalerii de cerneală,
Pe file vechi, în miez de noapte,
Scriu dorul lumii care piere,
Și lasă stele în dreptate.

Tropot de versuri, zgomot blând,
Se-aude-n litere arzând,
Și-n urma lor rămâne vraja —
Un cer de vis, o spadă-ntreagă.

Dar din tăcere, din grea uitare,
Se naște-o pată, o chemare,
O umbră vie, rece, crudă —
Și totul cade, totul scudă.

Oh, cavalerii de cerneală,
Se luptă-n beznă cu durerea,
Din fiecare slovă mică
Sclipi o rază — mângâierea.

Unul mai scrie, fără teamă,
Pe frunte-i curge luna, toamnă,
Și pata moare, se destramă —
Rămâne visul, rămâne flamă.

Pe cerul gol, din călimară,
Coboară liniștea ușoară,
Și-n noaptea albă se mai simte
Un vers ce bate — printre timpuri.

Oh, cavalerii de cerneală,
Pe file noi, din altă stea,
Scriu lumea care iar se naște,
Și lasă-n urmă — viața mea.