noaptea orașul își trezește felinarele
în eclipse de lună și stele,
în patul nostru inimile duhnesc a emoții,
urbea ne soarbe privirea pe geam
prin unghere se încarnează umbra,
mușcăm din ea cu dinți de întrebare
răspunsul așteaptă în spatele morții
când s-a învirgina târfa aceasta de viață
în viața următoare,
ardem făcând dragoste
ca udați cu benzină
în combustia organelor noastre genitale,
întunericul ni se așază în pași
să mergem până la sticla cu țuică,
bem până la a ne ingurgita voma,
mințile ne respiră ebrietatea,
la focul de zeamă ne reluăm
dragostea de unde am lăsat-o,
pe străzi e gălăgia
omului cu picioarele scurte ale minciunii,
aud venind un nicicând
din transpirația morților
în țintirimul așezat
pe delușorul lui Sisif,
pe munții țâțelor curvelor de la colț
se rostogolesc pietre de talanți,
un nicăieri vine
în spinarea lucrurilor de veci,
din poemul acesta puteți alcătui cina
următorului amurg
dacă totuși mâine se va încăpățâna să vină,
în noaptea următoare voi smulge
stelele și luna din pieptul cerului,
le-oi așeza pe mare, departe de urbe
alcătuind corăbii pe valul
ce dă sărutare pe țărm,
printre degetele mele va curge nisipul
clepsidrei de pe plajă
ce psalmodiază timpul
verilor cu trupuri așezate la soare
să năpârlească albul din pielea
pe care stau scrise cuvintele
cojoacelor de astăzi