mama mea purta tăcerea ca pe o coroană de sânge și lumină,
în ea creșteau copaci ce nu-și uitau umbra,
nici foșnetul dinainte de cuvânt.

m-a născut într-o dimineață de luni, fără ore,
când ploaia de toamnă învăța abia atunci să cadă-
mama mea era făcută din lut,
iar îngerii își înmuiau aripile în ființa ei pământească,
ca într-o fântână de începuturi.

îmi spunea: nu te teme de lumină,
dar în ochii ei lumina curgea ca o rană vie.

îmi spunea: nu te teme de singurătate
dar în inima ei era loc pentru atâția nenăscuți -
vise, rugăciuni, întoarceri neîmplinite.

eu am fost copilul care a învățat mersul
din bătaia inimii ei,
ca dintr-un toboșar ce ține ritmul lumii.
mă hrănea cu aer și neliniște,
cu lapte amestecat - mir și lacrimi
mă acoperea cu palmele ei
care miroseau a cenușă și a dimineață reîncepută.

când am crescut
am vrut s-o duc înapoi în copilărie,
dar drumul era strâmt
și se clătina sub pașii memoriei,
iar eu eram prea mare ca să mai încap în brațele ei,
care se făcuseră între timp pământ și lumină.

acum îi port numele în somn
iar chipul în sângele meu,
ca pe o icoană de carne.
din când în când
mă uit la cer și o văd -
nu între stele,
ci în tăcerea ce le ține împreună,
în respirația dintre două bătăi de inimă,
acolo unde Dumnezeu se odihnește o clipă
după ce rostește cuvântul mamă.