dacă încerci să rezolvi o ecuație cu o singură necunoscută
înmulțind-o cu un număr infinit
singurul răspuns teoretic
ar fi un poet
care-și ține mâinile în buzunare
și se uită prin tavan
încercând să înțeleagă
de ce iubirea doare
când lumina se stinge
și moare când ușa e trântită.

de ajuns să te întrebi
dacă mai e loc de ceva nou
ca un cui ruginit să îți iasă din buzunar
și un perete să se așeze lângă tine
așteptând să agăți în el
tabloul tău deformat.

iar dacă în pânză nu-ți recunoști portretul
și ți-se dezvăluie soluția finală a ecuației
atunci să știi:
te-ai rătăcit fără întoarcere
în culorile fine ale trecutului tău glorios.

te alegi cu portretul spânzurat de gât
ca trofeu al absurdului
și îți bate în stern
un ceas defect
la ora în care ai înțeles
că de fapt poetul ești tu.