Nu mai știu cum suna vocea ta;
doar aerul tremurat
între două tăceri.

Râsul tatei —
o frunză sfâșiată de vânt.
Glasul mamei —
un fir de apă sub gheață.
Și eu,
copilul cu urechile pline
de lucruri neterminate.

Uneori cred că amintirea
e un sunet care se stinge de rușine;
vocea dispare
nu când moare,
ci când nu mai are cine s-o asculte.

Și vine liniștea,
nu ca o pace,
ci ca o ființă care respiră în pereți
și-ți numără bătăile inimii
ca pe niște greșeli.

Mă sperie golul,
nu pentru că e gol,
ci pentru că acolo
aud tot ce am uitat.

Tăcerea —
un cimitir al vocilor,
unde fiecare ecou
își caută trupul.