Captivată de o veste, ca de o chemare dintr-un vis uitat, intru în peisajul care mă aștepta — cu frunza tremurândă, cu norul încordat, cu vântul ce-și scrie testamentul pe scoarță.

Vestea nu e strigăt, ci șoaptă, nu e fapt, ci freamăt, nu e titlu, ci talisman. Ea mă trage de suflet, ca o mână de lumină ce vrea să mă plimbe prin decorul unei zile ce nu s-a născut încă.

Intru în peisaj — nu ca o umbră, ci ca o întrebare, nu ca o pasăre, ci ca o rugă. Fiecare copac îmi răspunde cu o tăcere, fiecare piatră îmi oferă un nume.

Și în timp ce pășesc, vestea se transformă în cântec, iar peisajul — în altar.