Ochiul tău, cu care m-ai privit întâia dată,
Acum, când îl privesc în timpul în care sunt,
Este un ochi de reptilă care caută umbra
În care să se închidă; e un mormânt.

Îl privesc ca și cum niciodată până acum
Nu l-aș fi văzut cum privește fără a mă privi.
Și simt că în vederea lui se stinge întregul
A tot ceea ce mai poate fi și redeveni.

Este o frunză de toamnă ce s-a așezat
Ca o frunză a ochiului meu cu care privesc
Fără ca să mai pot vedea cum îmi cresc
Dimineții lumini și seri ce o întregesc.

În el cea dintâi privire ce nu poate fi
Imaginată de nici o imagine a altei imagini
Crește ca tot orizontul pe care-l umple când
Se deschide pentru a fi obosit de privire
Și de tot ceea ce poartă ca pământ
Privirile sale din care cresc.