mi-e uneori dor să îți scriu în ritmul sângelui
cadența acelei iubiri nevropate
în care timpul se așeza în genunchi
cand noi respiram simbiotic
doua epifite în cautare de dragoste

aşa am scris poeme, încolăcindu-ne,
ne-am iubit ca nebunii cu piei bătătorite de răsărituri albe şi mult prea lungi apusuri
îmi amintesc și-acum
şi toată lumea aceasta imensă 
prinsă într-o butonieră a clipei
devine un teatru mic
fără de spectatori
doar cu o cortină
zvâcnind.