,,Cățelul și iapa” de Virginia Stanciu

Un cățel alb rătăcit,
Tot mergând, a zărit
O iapă cum alerga
În parc, unde se antrena.
Se încălzea în fugă mare,
Că ningea fără încetare,
Și văzând cățelul singur,
L-a întrebat pe el, desigur:
– Cine te-a abandonat?
N-a văzut că ai înghețat?
Cățelul i-a spus lătrând:
– Ajută-mă, că sunt ud!
Lasă-mă să-mi fie bine,
Agățat un pic de tine.
Iapa, atentă și ea,
Întruna îl tot ferea,
Căutând să-l încălzească,
Tremuratul să-l oprească.
Și-a început prin a sufla
Aer cald deasupra sa,
Reușind prin nări, îndată,
Să-i usuce blana toată.

Cățelul, bine încălzit,
A văzut că e iubit
Și-a rămas în continuare,
Lângă iapă, la plimbare.
Când deodată, un mormăit
Anunță un urs venit.
Cățelul, ajuns dulău,
A lătrat întruna rău
Și l-a scos rapid pe urs
Din parc, de cum a ajuns,
Căci oricum el n-a uitat
Când iapa l-a ajutat,
Demonstrând cu această faptă
Prietenia lor legată.