Te iubesc trece prin pereți
ca un vânt cald care mișcă draperiile,
îmi miroase pielea, se agață de unghii,
se ascunde în ceainicul aburit,
se strecoară printre fibrele prosoapelor.

Diminețile sunt pline de glasul tău
care se amestecă cu aroma cafelei,
cu clătitele ce tresar sub furculița mea,
cu sunetul trotuarului ud sub pașii grăbiți,
cu vibrația telefonului care nu sună.

Te iubesc curge prin timp, fracturat,
în clipa când ridic cheia,
în clipa când nu mai găsesc hârtia,
în clipa când mă ating de golul propriilor palme.
Este trecut, prezent și viitor simultan,
o undă care mă trage înapoi și înainte.

Noaptea miroase a piele transpirată,
a piept presat, a vânt care se pierde pe geam,
a gemete care se preling ca un fluviu neregulat,
și totuși, între fiecare bătăie de inimă,
te iubesc pulsează ca o stea,
un soare care se aprinde fără avertisment.

Într-o garsonieră suspendată între vise
și gesturi muțite,
te iubesc se transformă în limbaj de apă,
în semne pe hârtie, în semne pe asfalt,
în semne pe piele și în aerul care ne îngheață respirația.

Și atunci știu:
dacă ating timpul cu degetele,
dacă simt fiecare clipă ca un cristal fragil,
dacă-mi deschid ochii către universul tău,
te iubesc nu încetează niciodată —
rămâne în noi,
în copii care se nasc din cuvinte și tăceri,
în aerul care ne mișcă,
în sclipirea tuturor stelelor care încă ard.