Intră.
Nu rămâne la margine.
Fă pasul acela mic
în camera pe care o ascunzi în tine.

Ridică-ți privirea
cu o secundă mai devreme
decât ar face-o o zi obișnuită.
E suficient.
Poemul s-a deschis.

Gândește o ușă
pe care ai încercat s-o uiți.
Nu o descrie.
Las-o să stea în colțul drept al minții,
unde lumina vine
dintr-o după-amiază care n-a existat.

Alege un nume-rană
și pune-l aici:
[........].
Nimeni nu-l citește,
dar te schimbă.

Dacă ai trecut de versul acesta,
ai intrat.
Poemul te recunoaște
cum se recunosc două respirații
rătăcite într-o cameră anonimă
ce nu știe
dacă aparține trecutului
sau unei duminici care va veni.

Apropie-ți palma
ca și cum ai căuta întrerupătorul
într-un hol fără sfârșit.
Stai.
Nu pentru mine.
Pentru tine.

Adu-ți aminte un surâs
pe care l-ai pierdut.
Nu-l contura.
Lasă-l să cadă
între aceste două versuri
și nu-l mai ridica.

Poemul te-a prins.
Nu te teme.
Ești co-autorul propriei tale intrări.

Recitește versul precedent.
Observă ce s-a schimbat.

Acum închide o ușă—
nu una reală,
una din tine.

Acolo se termină camera.
Acolo începe
realitatea pe care ai generat-o.