Eu sunt cenușă care arde încă...
Pe când îți iei din mine galeș zborul
Alcătuind de noapte-n văz soborul
Lumini pe mare se lovesc de stâncă.

Te-ntorci apoi, pe răni ducând amorul,
Mai cade-o stea în lacrima adâncă
Și-al lunii patrafir tot îl mănâncă
Tristețea care-n ochi îți suie norul.

Și va veni o ploaie-n cer ce-astupă
Apoi o strălucire de omăt
Pe ape aștrii făr-a fi în cupă.

Cu basmul lui Crăciun o să mă-mbăt
Tu, Cosânzeană, dorul să-ți erupă
Pe-a mea suflare de Frumosul Făt.