Mai întâi m-a durut mâna dreaptă,
cea cu care te căutam prin întuneric,
desenându-ți obrajii în aer
ca pe o hartă pe care o știam pe de rost,
dar pe care o tot verificam
să nu mă fi mințit memoria.

Apoi, un junghi mic în umărul stâng:
acolo ai plâns prima dată fără zgomot,
și încă mai port greutatea acelei tăceri,
ca pe o aripă căzută
care n-a apucat să se închidă.

Mă mai înțeapă câteodată genunchiul drept,
cel care s-a lovit de marginea patului
în graba de a te prinde
când ai zis „stai”,
dar ai vrut, de fapt,
să fugi mai aproape de mine.

Piciorul stâng,
acela care-mi amorțea sub tine
când adormeai pe pieptul meu,
încă își aduce aminte
acele furnicături blânde,
ca o foșnire de iarbă sub o amintire
pe care nu vreau s-o izgonesc.

Până și încheietura îmi trosnește altfel
în serile reci.
E locul unde mi-ai strâns mâna
înainte să pleci,
ca și cum ai fi vrut
să-mi închizi timpul în pumn
și n-ai mai avut putere.

Corpul meu, vezi tu,
e plin de astfel de reziduuri:
dureri care nu dor cu adevărat,
dar ard cât să-mi spună
că ai fost aici.
Și poate că nici nu m-ai părăsit cu totul,
doar că te-ai mutat mai adânc,
în acele locuri mici
unde nu ajunge nimeni,
decât atunci când mă doare.