Pisica cosmică revine în scenă
Pătrunsă de propria sa dilemă.
Ah, oare ce am înghițit, sunt regretele mele?
Nu nu, nici vorbă, e doar un ghemotoc
De stele.

Cu un mieunat prelung
Și cu spinarea sinusoidală
Se toarce în sinea ei o întrebare, deloc banală:
Oare ce ar crede lumea dacă ar ști
Că totul depinde, în ultimă instanță, de câți șoareci ea prinde în fiecare zi?

La urma urmei, un intrus este orice cometă,
O știe orice mâță cochetă
Care, întocmai ca și ea,
Poartă în spinare Calea Lactee.

De bună seamă că și pisica nedumerită
Se mai oprește din tors câte o clipă
Căutând în nebuloase ori în găuri negre
Semne pe care să le dezlege.

De bună seamă că și mieunatul său, când tânguitor, când izvor de ploi de stele
Poartă în sinea sa dileme chiar la fel de grele
Și serioase
Ca și noi, cei de pe Pământ, în viețile noastre
Mai mult sau mai puțin infime
Și cu siguranță mai puțin galactice
Și a pisicilor
Care de bună seamă își permit să vâneze
Doar șoareci vii
Și nu comete arzător de perfecte.

Pisica și-ar dori, măcar pentru o clipă,
Să aibă o importanță mai mică.