Villajoyosa, oraș-vertebră,
cu o coastă sprijinită pe mare,
îți palpezi zidurile ca un animal trezit brusc
dintr-un somn salin și electric.
Venele tale de asfalt cald se varsă în țărm,
unde valurile vin mereu cu aceeași întrebare:
unde se termină orașul și unde începe lumea?

Clădirile tale nu stau,
ci respiră:
își deschid ferestrele ca niște branhii
în aerul înțepător al dimineților marine,
dând drumul unui vânt
care știe și să ardă,
și să mângâie sarea.

Numele tău – tatuaj viu –
se mișcă odată cu fluxul,
căci tu, Villajoyosa.
ești orașul în care marea nu stă la margine,
ci înaintează în fiecare om,
îi spală gândurile,
le dă luciul acela nou, luciul de început.

Uneori ești furtună verticală,
alteori ești râu care curge în sus,
împotriva gravitației cuminți
și a celor care se tem
că imposibilul ar putea deveni o lege urbană.
Pe străzile tale, fiecare pas
e o revoltă tandră,
o zgârietură în manualul vechi al lumii.

Realitatea se îndoiește singură de sine
și se re-scrie la fiecare colț,
ca un manuscris fierbinte,
scos dintr-un visător care nu acceptă limite.
Iar tu, Villajoyosa, oraș al hiper-respirației,
te apleci peste noi
ca o undă,
ca o tresărire lichidă,
și ne intri în iris, în sânge, în somn.

Dacă într-o zi universul va învăța din nou
cum să renască,
o va face după chipul tău:
cu ferestre care clipesc,
cu asfalt care tresare,
cu oameni sculptați din sare și neliniște,
într-o lume care refuză
să mai doarmă vreodată.