Cu fruntea plecată, magii, intrară la împărat.
Drumul lor greu părea că aici s-a terminat.

Ca un dangăt de clopot vechi și spart,
vocea de pe tron, ca din pământ întunecat,
i-a întrebat: „Ce călăuză spre mine v-a îndrumat?”

Nu erau înspăimântați de cuvinte,
căci în ele vedeau oseminte
care cu mult mai înainte
fuseseră rostuite.

Însă în inimă simțeau cum îi lovește bătrână,
ca șarpele care atacă și c-o mușcătură
veninul adunat îl scuipă din gură,
biciuind limba de zgură.

Au strâns în pumni aur, tămâie și smirnă.
Nu erau pentru rege, ci pentru lumină,
și au spus: „Am venit de la Apus,
unde lumina aleargă să piară,
să vedem unde va avea
mereu să răsară!”

Cu fruntea aplecată, din staul magii ieșeau.
Stelei de pe cer aripi i se risipeau.

Cu aur au împodobit coroana-i regală,
cu tămâie au slăvit divina persoană,
cu smirna uns-au natura umană,
iar Pruncului făcutu-I-au
Maica Sfântă icoană.