Îmi place ploaia.
Îmi place ploaia
pentru că nu pune întrebări.
Vine, cade
și spală fără să ceară voie
tot ce am uitat să spun.
Sub ea nu mai joc niciun rol,
nu trebuie să fiu puternic,
nici sigur,
nici întreg.
Ploaia mă acceptă așa,
cu palmele deschise
și zâmbetul ușor nepotrivit.
În stropii ei
gândurile se dizolvă,
regretele se subțiază,
iar fricile
își pierd conturul
ca luminile orașului
văzute prin lacrimi.
Râd.
Nu pentru că sunt fericit,
ci pentru că, pentru o clipă,
nu mai sunt apăsat
de greutatea de a fi om.
Ploaia nu vindecă,
dar dă voie durerii
să respire.
Și uneori,
asta e suficient.