Țăranul își avea universitățile-n bătătură,
în livezi cu rod greu, în cirezi însetate,
în mersul norilor care-i vorbeau pe deasupra,
în brazda ce-i ținea mintea trează și palmele calde.

Sufletul și-l ținea la icoană,
ca într-o fereastră spre cer,
să-l vadă într-un târziu Dumnezeu
când va veni vremea chemării la judecată.

Femeia îi stătea la dreapta — sfântă,
lumina casei și tihna serilor lungi.
Bărbatul, mereu în picioare,
veghea glia ca pe inimă vie,
în stânga își ținea pruncul,
învățându-l să crească drept,
ca un stejar în bătaia vântului.

Cerul nu-i era povară,
ci acoperișul sub care locuiau sfinții,
pe care îi știa cu mintea
îi simțea cu sufletul,
străjeri nevăzuți ai zilelor lui simple,
dar înalte ca o rugăciune.

Astfel trăia țăranul —
cu pământul sub tălpi,
cu cerul pe umeri,
cu familia la piept
și cu veșnicia în privire.