în blocul de vis-à-vis, în fiecare noapte
arde un bec ca o lună artificială
agățată într-un cer de beton

mai degrabă un animal bolnav
care-și caută, seară de seară, culcușul
la fel ca atunci când eram mică
și mă sprijineam de pervazul casei de la țară
iar luna, mai mult un măr interzis
în vastitatea nimicului
prea sus ca să cadă
strălucea cu o disperare
aproape umană

sau poate, cine știe, dincolo de stradă
trăiește un om pe moarte
iar lumina domesticită îl vindecă

orice ar fi, becul îmi dă
aceeași senzație de lună plină:
un ceas fără limbi
după care mă dezorientez
în plăcerea asta
care cere hârtie

și oare cineva din blocul de vis-à-vis
gândește la fel despre mine?
când, în fiecare noapte, la fereastra mea
lucește câte-o julitură proaspătă
făcută în fuga mea
printre rânduri