Turme de vulcani tineri
De-a lungul cărării pe care o trec
Îmbumbă și așteaptă să își arunce
Din varicoase canale de sânge
Inima care dintotdeauna
Le bate în piept.

Pe gura lor fierb ceainice pline
De cozi de comete în a căror floare
Tot ce curge prin ele urăsc să coboare
Și să devină, adunând din lumină,
Înserarea înserării solare.

Câteodată, câte unul dintre ei,
Rătăcește. Uită tot ce este.

Atunci las turma și plec.

Îmi întind aripi ca pe coarne de cerb
Și, cu salturi înalte, dintr-un cer
În alt cer, înfierbântat, din fier
Fabric lovituri zdrobitoare
Pentru a îl aduce înapoi
Din golul razei solare
Pe cel imberb.