te mai revăd din când, în când,
de mi te scot moirile în cale,
treci mai departe, fermă,ca și când,
în lumea asta mare,
nu-i loc de amândoi,
să încăpem pe-același drum,
dealtminteri să ne lumineze-acelaș soare,
te pomenesc în rugăciuni, adeseori
și în blesteme,
dar nu-i voi face sorții temenele,ci
să ne rămână-n viață toate
așa cum sunt acum,
și, totuși, uneori presimt
că-n ochii tăi, la fel de neclintiți
ca zarea, de zborul pasărei,
ce spintecă indiferența ei,
un gând tot mai tresare,
și ți se face dor
de-un vis, pe care l-ai avut
și-n care
eu mor, în fiecare zi, mai mult,
la rădăcina lui,
spre-al ține-n viață
și-al hrăni
cu sânge și-așteptare