trupul tău, lucrarea ta zilnică,
oboselile și micile tale metehne,
îmi devin poveste fără sfârșit.

îți scriu numele
pe un colț de calendar rupt,
caut în tine înălțimea aceea
care se simte doar când taci
ca sufletul tău să respire.

între paginile cărții
pe care o batem împreună
la mașina veche de scris,
soarele se oprește uneori
să-și încălzească literele,
așa cum tu îți încălzești sărutul
ascuns între coperți.

te așezi firesc să citești
frazele noastre lunatice,
în care ne strângem la piept
singurătatea împărțită.

poate că iubirea
o vom găsi în poemele astea
care curg ca la poeții optzeciști,
de la un capăt la altul al tăcerii,
unde doi oameni, nu două idei,
se caută cu adevărat.