Ea se trezește în fiecare dimineață cu muntele în piept,
cu o piatră invizibilă legată de suflet,
și totuși o ridică fără să întrebe de ce.
Pașii îi sunt grei, dar privirea rămâne limpede,
ca o promisiune nerostită făcută sieși: că nu va renunța,
chiar dacă drumul se repetă,
chiar dacă oboseala îi șoptește să se oprească.
În tăcerea ei, se naște curajul.
În fiecare zi, piatra alunecă înapoi,
sub forma refuzurilor, a îndoielilor, a ușilor închise.
Dar ea o caută din nou, în fiecare an
și începe iar să urce.
Nu pentru glorie, nu pentru aplauze,
ci pentru dreptul de a visa fără rușine.
Ca Sisif modern, își transformă pedeapsa în sens,
iar suferința, în lecție.
La capătul drumului,
o așteaptă scările roșii ale justiției,
ca o rană frumoasă deschisă competiției.
Le urcă încet, cu inima plină de povești nespuse,
cu fiecare treaptă scriind o pagină din destinul ei.
Nu știe dacă va ajunge sus astăzi,
dar știe că va încerca și mâine.
Pentru că unele persoane nu cuceresc munții,
ci devin muntele.