De fiecare dată când cineva apreciază
ceva al meu sau făcut de mine,
mă bucur ca la a doua venire pe lume.

Iar în clipa următoare
mă întreb: eu sau copilul meu interior?
Cel care lua premiul întâi
pentru o mângâiere pe creștet,
mereu prea scurtă,
fiindcă alții erau
"olimpici internaționali"

Și mă trezesc vorbindu-i
conștiinței trezite recent în mine...
O întreb dacă folosește la ceva
observarea aceasta lucidă
și-i strig, în șoaptă:
metacogniția sucks!