Obositul începutului de lună

Astăzi, depresia a devenit stăpână
Și pe poet, dar și pe tot ce scrie.
Eu, obositul începutului de lună,
Încă aștept acea toamnă târzie.

Inadaptat sunt chiar și-n poezie
Și locul nu mi-l găsesc printre cei vii.
Nici somn nu am, nici măcar fantezie,
Sunt cel mai trist dintre-ai tăi copii.

Port clipe-n mine ca pe-o vină mută,
Iar timpul pare că-mi este dușman.
Culpabil sunt de oricare dispută,
Iar poezia-mi pare un chin uman.

Și totuși scriu, deși cumplit mă doare,
Pentru că doar așa simt că sunt viu.
În lumea asta plină de nonvaloare,
Păcatul e-un blestem rostit târziu.