L-am întâlnit la colțul unei străzi
care nu apărea pe nicio hartă.
Trăgea după el un cărucior ruginit
ale cărui roți descentrate
scârțîiau ca o flașnetă putrezită
era
plin cu umbre
umbre de copaci,
umbre de câini,
umbrele unor oameni
care plecaseră prea devreme
sau prea târziu, totuna...

Le mut din loc,
mi-a spus fără să mă privească,
altfel se adună toate în același punct
și lumea devine mai grea.

Avea mâinile aspre și afumate
de la lumină arsă
în butoiul unde se încălzea iarna
și un carnet subțire
în care nota mereu
cuvinte inexistente
cu o caligrafie arhaică.
L-am urmat.
Mergea încet,
ca și cum ar fi împins
o după-amiază defectă
prin trafic.
La semafoare
își oprea căruciorul
și elibera câte una
o umbră fugea sub un gard
alta se lipea de o vitrină
o femeie își căuta disperată picioarele
și le găsea puțin mai târziu
decât ieri.

Nu sunt ale tale !
i-am spus

Nimic nu e,
a răspuns.
umbrele stau cu noi
până se decid
unde să cadă.
Pe un pod
a aruncat câteva în apă.
S-au făcut pete lungi,
ca niște propoziții neterminate
într-un jurnal al râului.
Mi-a oferit una mică,
pliată.
S-o porți în buzunar.
te ajută să nu te pierzi
în plină lumină.
Am refuzat.
Mi-era teamă
că într-o zi
cînd voi ieși la plimbare
prin centru
cu familia
o să mă recunoască.
Când m-am întors,
strada dispăruse.
Rămăsese doar căruciorul gol
și carnetul,
deschis la o pagină
pe care scria citeț:
azi — un om care nu știa
unde îi cade umbra.

De atunci,
când soarele este în fața mea
mă uit pe asfalt
și verific
dacă mai sunt întreg.