sunt un poet desuet.

versurile mele sunt o adunare generală a vieților consumate,

în voia întâmplării,

înaintea celor însemnate oniric

pe peretele de apus,

singurul încă viu,

am desenat conturul cuvintelor cu cerneală atât de simpatică încât prozodia,

fără ritm

fără rimă

și fără nici o vină,

îmi cade la picioare goală-goluță

ca un cocean de măr ciugulit până la sâmburi

de orătănii costelive

cu dinți de lapte întunericul mușcă repetat din orizontul și așa vag

până când toate resturile de lumină se ascund în cotloanele nopții,

hăituite de vârcolaci flămânzi

încărcată cu tăceri mă întorc atunci în mine

și mă fac una cu albia semantică prin care curg laolaltă spaime

vise plânsete doruri

uneori cu scânteieri de serotonină

și în care se întorc să moară toate poemele mele desuete

și neiubite