Va-nmuguri iar frunza în copaci,
și iarba, din pământ, o să răsară,
eu nu mai știu nimic de tine, ce mai faci,
căci iată, a mai venit o primăvară,
și nu e zi sau seară, să nu mă gândesc,
la tot ce am trăit alăturea odinioară,
comparativ cu tot ce azi trăiesc,
de nu mai știu ce să mai fac, ca să mă doară.
aproape c-am uitat ce glas mai ai,
și vorba, cum se-mladia pe buze,
cum am trăit odată, ca în rai,
iar astăzi doar te număr printre muze,
curând, natura-și va intra în fire,
și totu-n jur va fi doar floare,
iar din întreaga omenire,
doar tu nu-mi vei ieși în cale,
ca să-mi arăți din ochii tăi, sălbatici, verzi,
iubirea ta vindecătoare,
fiindcă-ai ales ca să mă pierzi,
de fapt, atâta am avut valoare,
poate că vor veni și alte primăveri,
și nu va fi aceasta cea din urmă,
însă eu simt că totul a fost ieri,
și că nimic, chiar, suferința nu mi-o curmă