Încă nu am reușit
să opresc avalanșa gândurilor mele.
Cimitirele sunt pline de ele,
întinse ca niște umbre în așteptare.

Morții își întind mâinile
cerându-le unghiile tăiate
sau poate doar o mângâiere
de la cineva care încă respiră.

Unii se sfărâmă
în cioburi mari de mine,
apoi se întorc,
câte unul câte unul,
tras înapoi de sufletul mutilat
care mai târziu târăște
ultimele speranțe rătăcite.

Prin străduțele cimitirelor,
căutând un loc
pentru un templu uitat,
pentru o lumină care nu mai știe
cum să ardă,
sau pentru mine
care încă mai caut drum spre liniște.