Când te rostesc
cheagul sângelui șters pe ascuns
îmi lovește buzele rujate cu întuneric.

Am înghițit atâtea răni
pe timp de post, cu apă chioară,
încât mi-am înfometat
de dragoste aura.

Ai călcat în măduva existenței
să cari din mine
câte o globulă albă și o globulă roșie
la fiecare spovadă.

Cine-i femeia
ce tot resuscitează resturile din corp?
cine îmi tot târâie la autopsie ascunzișurile?
nu mai cred că sunt tot eu.

Dacă-mi găsești
cuvintele tranșate sistematic;
mâinile și picioarele aruncate,
nu mă suda la loc sub alt nume
nu vreau să rămân
și nici să plec mai departe.

Ce e bărbatul?
dacă nici tata să-mi povestească n-a știut,
nici în altă viață nu vreau să mai știu.