De la potopul lui Noe,
apele trec peste pietrele ancestrale,
spre orizonturi de spumă și umbră.

Chiar și sentimentele, cu aripi de ceață,
se izbesc de stâncile sufletului,
nerăbdătoare să curgă mai departe
în deltele luminii.

Dar arca a rămas suspendată
undeva între cer și pământ.
În unele nopți cu lună
îi vezi conturul tremurând,
atins de o scânteie
ce zboară din focul ochilor tăi.
Și atunci înțeleg:
potopurile nu vin doar din ape.
Uneori ele ard.

Mă-ntreb
dacă, într-o zi,
o altă arcă
salvatoare din a iubirii ardere
va fi creată.
Vom găsi și noi loc în ea?