Dumnezeu numără lacrimile femeilor

 

închisă în mine ca într-o colivie

adun în sânge plânset cu plânset,

înnod lacrimile una de alta, le înșir pe rânduri inegale

și urzesc din ele un păretar subcutanat

al cicatricilor aspre care încă mă ard

 

sunt propriul meu memorial

 

port între pereții sufletului un amalgam de amintiri latente,

stoluri de păsări negre, cu aripi mari,  

care îmi scormonesc la nesfârșit în piept.

sub zbaterea lor cad uneori la pământ,

mă afund într-un hău întunecat

de nisipuri mișcătoare, cu miros apăsător

de migdale amare

 

am tras, întotdeauna, bățul scurt

 

viața m-a luat la palme devreme.

în viu mi-a țesut din pielea tânără un preș,

în formă de inimă,

să calce pe el bocancii desperecheați

ai trecătorilor fără nume.

mai apoi, mi-a tatuat pe scoarța cerebrală cuvinte

într-o limbă barbară,

cuvinte ascuțite pe care le-am înțeles târziu,

când strălucirea copilăriei începea să se stingă

și maturizarea timpurie m-a învățat că lumea

nu e chiar așa roz,

că rănile de sub coaste nu se mai vindecă

și că moartea

nu e la alegerea mea

 

  

(N.A. Textul de față este reeditat, varianta inițială fiind textul ”întotdeauna am tras bățul scurt”)