Nu ne-am născut
să stingem incendii de facturi
și să numărăm zilele
ca pe niște monede fără valoare.

Ne-am născut să fim iarba
care nu întreabă pe cine sprijină,
ci doar crește,
într-o încăpățânare verde
pe care nimeni nu i-o poate lua.
Când pășești desculț,
pământul nu îți judecă pașii,
te primește ca pe un dor vechi,
uitat într-un sertar al sufletului.
Sub tălpi, viața are o voce,
un murmur ascuns,
ca și cum planeta întreagă
ți-ar respira numele.

Ar trebui să stăm mai des jos,
în pulberea liniștită a zilei,
lăsând cerul să cadă peste noi
ca o pătură subțire de lumină.
Să ne odihnim coastele
pe pământul care ne-a crescut,
și să lăsăm gândurile grele
să se topească în norii
care nu cer nimic în schimb.

Ții minte?
Când vedeam un avion,
îi atribuiam o dorință —
ușoară ca un fir de păpădie,
încredințată cerului
ca unui frate mai mare.
Eram copii,
și pentru noi fiecare urmă albă
era o șansă,
un drum spre ceva
ce nu avea nevoie de explicații.

Acum cerul e plin de avioane,
atât de plin
că parcă nu mai are loc
pentru dorințe.
Zboară una după alta,
ca niște săgeți grăbite
care nu se opresc nicăieri.

Și noi, la sol,
am uitat să mai ridicăm privirea —
avem mâinile ocupate
cu lucruri care nu ne salvează,
și inima prea plină
de zgomote fără sens.

Poate că dorințele
nu au dispărut,
ci doar s-au ascuns
în colțuri de copilărie
pe care nu le mai vizităm.

Poate că cerul
încă ne așteaptă,
cu brațele larg deschise,
dar noi trecem pe lângă el
ca pe lângă un prieten vechi
pe care nu-l mai recunoaștem.

Simplitatea vieții
nu e o lecție,
e o reamintire:
că trăim ca să simțim,
nu ca să bifăm zile.
Să ne lăsăm, măcar uneori,
în voia ierbii,
a luminii,
a vântului care nu cere permisiune.

Și poate, într-o noapte
în care vom avea curajul
să stăm întinși pe pământ,
vom vedea și o stea căzătoare.
Atunci —
chiar dacă cerul e plin de avioane,
să ne amintim pentru o clipă
cum e să-ți pui o dorință
fără să-ți fie teamă
că nu se va împlini.