În umbra unui vis ce stă să piară,
Te chem din hăul timpului tăcut,
E o dorință, ultima, amară,
Un ciob de suflet de demult pierdut.

​Tată, îmbrățișează-mă strâns acum, o dată,
Simte-mi tâmpla arzând pe pieptul tău,
În lumea asta rece și ciudată,
Ești singurul adăpost de orice rău.

​Dar fă-o repede, te rog, nu zăbovi,
Strânge-mă tare, până la durere,
Căci frica-n oase-ncepe a-ncolți
Și-mi soarbe și ultima putere.

​De ce atâta grabă? Te întrebi tăcut...
De ce mi-e foame de acest moment?
Pentru că simt cum cerul s-a rupt,
Iar eu sunt doar un oaspete absent.

​Mi-e teamă că lumina o să vină
Și pleoapele se vor deschide greu,
Iar pumnii mei vor strânge doar lumină
Și umbra ta, pierdută-n curcubeu.

​Mi-e teamă că mă voi trezi din zbor,
Înainte ca brațul tău să mă cuprindă,
Și voi rămâne iar un călător,
Cu brațele întinse spre o oglindă.

​O singură dată... repede... atât...
Să simt că ești, chiar dacă e un vis,
Până nu-mi pune viața degetu-n gât
Și mă trezește-n propriul meu abis.