În zori de-octombrie, cu soare și cu jar,
Două poeme-n valuri, pluteau fără hotar.
Iar pașii lor sunt unde, ce tac sub cerul greu,
Și aripi au din vânturi, ce plâng în pieptul meu.

În zori de-octombrie, când vântul s-a oprit,
Din estul depărtării, tot ceru-i amorțit.
Curenții sunt acum, doar drumuri fără țel,
O cale nesfârșită, prin vise de oțel.

În zori de-octombrie, o piatră a vorbit,
Vioara în statuie, un cântec a trezit.
Din neființa rece, prin coarde de argint,
Emoții efemere, în suflet se resimt.

În zori de-octombrie, la soare am privit,
Dar în realul rece, m-am simțit rătăcit.
O teroare trufașă, un gol neprevăzut,
Doar spirit am rămas... în carnea de-mprumut.