Un cocor în zbor lasă în vânt, plutind,
O pană frântă din a sa aripă-ostenită,
Din graba sa neobservând că s-a desprins,
Și cobora acum în sens opus de paradis.

Din alb, orizontul se preface-n negru,
Apoi se colorează-n clipe arămii,
În picajul său domol-alegru,
Pe un suflet pana poposi.

Sufletul era la margine de trup,
Gata-gata să se rupă.
Ultima suflare atunci fuse purtată-n vânt
Cu care se pecetluise orice simțământ.

Acum e liniște. Acum e pace.
În pădurea de mesteacăn.
De mult lumea nu mai fusese așa
De fapt, de când ea se știa.

Într-o perpetuitate plictisită,
Fără o speranță de schimbare,
Din fiecare zbor rămâne doar o pană
Când cocorul propriului cer moare.

Natura, nemișcată la durere,
Privea atunci cum sufletul i se jertfea,
Așteptând cu satisfacție clipa,
Când cu poftă îl va înghiți pădurea.