Ploaia nu vine doar cu apă,
Ci cu tăceri ce curg încet,
Cu gânduri care stau pe loc
Și doruri ce se țin cochet.

Ea picură o amânare,
Dar și un zvâcnet nebunesc
Când stai, te-ascunzi, dar totuși crești,
Când totul pare static și... firesc.

Sub streașină te-oprești să numeri
Ce-ai fost, ce n-ai făcut, ce vrei...
Dar chiar și-n liniștea aceea
Se naște-un „mâine” din „nu vrei”.

E udă calea, dar fertilă.
Te oprește, dar te-ntoarce-n tine.
Îți pune ziduri moi pe umeri
Și-ți spune: „Poți. Dar când e bine?”

Ploaia e timp, e amânare,
Dar și impulsul care-ți cere
Să nu mai fugi, să nu te-ngropi,
Ci să te-nchegi... chiar și în ploaie.

I.P.