Mi-am ridicat un regat într-un castel de nisip,
cu ziduri fragile cât o respirație uitată la mijloc.
Eram rege,
iar nisipul mă asculta ca pe un jurământ vechi al mării.
Floarea de liliac îmi era regină —
respirația ei ținea noaptea în viață.
Crinul, ușier de lumină,
deschidea porțile tăcerii fără zgomot de lume.
Iar nebunul negru de pe tabla de șah
râdea încet — singurul adevăr pe care îl permiteam.
Ziua nu apunea.
Doar se întindea, prea lungă pentru realitate,
ca o sărbătoare fără sfârșit și fără întrebări.
Nu exista durere.
Nu exista lipsă.
Nu exista margine.
Doar eu —
o formă de vis care încă nu știa că visează.
Noaptea venea rar
și se retrăgea imediat, rușinată de perfecțiune,
pentru că până și luna cobora să bea lumină cu noi.
Apoi a venit ghicitoarea.
Fără nume. Fără vârstă. Doar privire.
A întors tăcerea ca pe niște uși închise.
Și a spus:
tot ce ridici din vis
se întoarce în apă.
Și a fost suficient.
Un val —
o palmă lină peste desenele îndrăgostiților —
mi-a șters regatul fără să întrebe.
M-am trezit pe plajă.
Gol de tot ce nu era real.
Sarea mării îmi scria pe piele adevărul.
Și am înțeles atunci:
nu pierdusem nimic.
Doar fusesem prea mult acolo.
Ghicitoarea era deja lângă mine,
adunând urmele zilei ca pe niște lucruri uitate de lume.
„Nu ți-a furat nimeni regatul,” a spus.
„Doar ai rămas în el până s-a topit.”
Apoi, mai încet:
„Hai. Ridică-te.”
„Nisipul nu ține loc de viață.”
Și pentru prima dată,
nu marea s-a retras.
Ci visul.