Între alb și roșu sunt tot atâtea nuanțe
Câte sunt între neculoare și sânge.

Pentru că există în ele un fiecare
A ceea ce nu este și a ceea ce
Din sine pe sine ca un sine
Într-un alt sine curge.

Este un gol unde sunt alcătuite
Nuanțe de alb care nu există
Și spații de roșu ce curg
În sine rostuind gând.

Acolo, așteptând, eu
Ca tine mă împart
Fiecărui cuvânt.

Tu numai atinge-mă cu degetul pe retină
Și am să clipesc ca și cum privirea
Mi-ar fi invadată de rostirea
Cu care mă rostuiești
Dintr-un gând.

Voi ști că ești tu
Cel pe care îl caut.

Lumina care răsare din orizont
Prefăcându-se într-o altă zi
Din același mormânt.

Roșu devenit alb
Împodobit cu petale
Cu care mă înconjură timpul
Unde mă risipesc fecund în uitare.