lumea uitase de noi

subtil mă proiectai în destinul tău
de actor ambulant

de prea multă vreme trează
m-am abandonat

cu ținutele zvelte
unul de altul lipit
făceam față zidului
care pe alții i-ar fi transformat
în stânci stranii de gheață

cuvintele simulau ieșirea din memorie
ne articula starea unică irepetabilă
sau poate că ochii
ochii purtau toată vina
pentru fericirea nocturnă amplă

palma se deschidea înspre ploi nevăzute
orbilor ochi ai trecătorilor
degetele tale lansau Mângâierea
Tandrețea ucigătoare de moarte



cercul perfect ne pune la încercare limitele

cuminți poate istoviți
într-o hipnoză pașnică
facem schimb de brațe

între noi un petic policromatic...

mă ridic!

fără de cuvinte răspund la privirea-ți întrebătoare:
„iau eu asta, în curând o să-mi fie dor de toate.”

dispar cu o parte însemnată din tine
numai cu bucata de pânză colorată


și taci.
(tăcerea aceea care formal aprobă
plecările intempestive)

*

uit de lume
te caut – pentru a câta oară?

simt locul gol
palmele înghețate

un coviltir se face nevăzut
acest curcubeu ale cărui nuanțe
nu le-am ghicit poate niciodată.