Trupul sonor al dacilor tună
Peste somn și veghe, peste stână;
Tăun mut în lumea nebună.

Vuiet senin înfioară pădurea,
Vraci alină durerea,
Baci mijesc peste tăcere.

Cântă focul vieții din bucium.
Alină fisura cerului și-al patriei zbucium.
Urlet înlănțuie codrul în fum.

Carpații se dezmeticesc din ev, din eu;
Alungă lațuri, în câmp curg mereu:
Un Luceafăr sfânt, un ou, un Deceneu.

Duhul vulgului, la piept, aș vrea;
Dulce cânt in glas de turturea,
Veac învolburat—în vena mea.

Dar cum? Azi moartea imundă 
Adie în avântul de plăcere scurtă,
Opiu de la tirani în burtă. 

La tejghea din plastic vinzi un viitor
Vinzi eternul pentr-un fals odor
Când ai pulbere de zei în ogor.

Înrobirea rațiunii: un pumnal ce-mplântă,
La final de veac, glia sfântă ascultă:
În hăul digital Suflet înalt umflă.

Plai drag, cu dor și ie scumpă—
Un prag peste economie frântă;
De neam ne oblojim; zor de gintă.

Noi, răzleți, cântând, doinind,
Luptăm. Lăsăm lor ciob de suflet, aferim—
Noi—fior etern peste praf, peste timp.

Dragostea cu arcu-n mână, inima-n plen,
Din haiduci și suspin înțelenim un sens
—Răzbel de țăran etern.