Ascultă sub pământ —
e presiunea osmotică a lalelelor,
un puls care rupe asfaltul sub tălpi.
Oprește-te. Simte cum pielea pleoapei
se subțiază de atâta miros de clorofilă.

Nu e muzică, e un zgomot de celule care se multiplică
sub geamul tău, ca o invazie mută.
Narcisele și irișii nu fac vocalize,
ci își forțează gâtul spre soare,
până când cerul se colorează în violet și galben crud.

Nu e orchestră, e o supraviețuire splendidă.
Un mai care nu mai cere permisiunea raiului,
ci își sapă propriul imperiu
aici, în carnea pământului.