orașul ăsta
n-ar avea nevoie de râul bega
fiindcă desfrâul are destui oameni
care se îneacă fancy unii în alții
e o terapie colectivă
pentru cei care n-au avut curajul
să plângă ziua

ceva aproape religios
sălășluiește în felul în care
ne atinge întunericul pe gură
și ne plimbăm prin el zânjind
ca niște icoane obosite de sine
pe care mâine
n-o să le mai creadă nimeni sfinte

am primit permis de săvârșit păcate
ce încearcă să pară artă
paradisul nostru nu are nevoie de îngeri
regretele intră pe guestlist sub pseudonim
iar dumnezeu primește masă fără rezervare

de aceea vara ne salută pe nume
ca pe niște secrete murdare
pe care nu trebuia să le afle nimeni
dar au devenit virale

totuși dimineața se deschide
ca o femeie frumoasă
care știe că n-am uitat-o niciodată
şi ne aruncăm privim
care puteau porni războaie între excese
doar ca să nu rămânem singuri

răsăritul vine întotdeauna pe furiș
să identifice cadavrele emoționale
rujul de peste anxietate
cheamă o ambulanță pentru sufletele
celor care n-au vrut să plece primii

dansez ca să nu audă nimeni că mă rup
în timp se goleşte încet în club
ca-n toate bisericile după sfârșitul lumii
n-o să fie nimeni acasă ca să te aștepte când vii

plutesc şi-am egoul puțin distrus
că am supraviețuit unei forțe
ce aproape m-ar fi făcut nemuritor

dar uneori dăm muzica prea tare
ca să mai auzim ce ne lipsește