Ei au fost ciopliți direct în unghiul aspru al iernii.
Fără decor.
Vremuri grele, ca niște dinți de fontă
care le mușcau din carne, dar le ridicau duhul.
Oamenii aceia aveau greutate în pas
și fapte care rămâneau încrustate adânc,
ca o tăietură fixă în granit.

Iar noi...
noi am primit zile subțiri, ca o foaie de chitanță.
Totul e ușor, garantat de protocol,
îndulcit până la refuz.
Dar simți?
Simți cum sub acest confort steril
duhul ni se face flasc, golit de măduvă?

Avem totul la o secundă distanță,
dar ne speriem de propria liniște într-o cameră goală.
Ne risipim revolta la o masă cu șpriț,
în vorbe corecte, politic șlefuite,
în timp ce faptele noastre sunt doar spumă de cafea
care se stinge leneș pe margini.

O libertate de celuloid care nu lasă urme.
Un neam de staticiști amorțiți
care n-au avut de trecut nici un munte,
dar s-au dizolvat discret, în ceaiul cald al serii.

Rămâne doar un gol pulsatil în piept
și o întrebare care ne disecă epoca:
ce faci cu o viață atât de ușoară,
când simți că pământul de sub tine
a obosit să te mai poarte?