Înainte ca zgomotul să învețe să-și spună numele,
înainte ca umbra să se hotărască
drumul încă de rouă și nu întreabă unde mergem,
luăm doar ce nu face greutate: un vers neterminat în buzunar,
aerul de ieri care miroase a ploaie, și tăcerea aia bună

Să plecăm dimineață, până când lumea își amintește
să ne oprească
tălpile învață drumul mai repede decât mintea,
pământul ne răspunde la fiecare pas cu un "încă",
nu ne grăbim, grăbirea ar rupe firul de rouă dintre noi și zi.

Jumătate din cale e suficient cât să uiți de ce ai plecat,
și suficient cât să-ți amintești că mersul în sine era motivul,
când ne oprim, soarele e deja la jumătatea lui,
și jumătate din noi e deja acolo unde mergeam,
aici timpul se așază pe bancă și își scoate pălăria.

Umbra face loc, praful se potolește, și un sunet
care seamănă cu "rămâi puțin",
comandăm ce nu are nevoie de cuvinte, pâinea caldă,
apa rece, tăcerea care s-a răcit și ea,
ne uităm unul la altul peste masă și vedem că jumătate

nu întreabă de unde venim.

Știe că cine se oprește la prânz, are unde să se întoarcă
bucățica aia de vară prinsă în borcan se topește
încet pe lingură, ca și cum ar regreta că s-a oprit din copt,
gustăm și ne uităm pe fereastră: drumul nu s-a dus nicăieri,
ne așteaptă la fel de răbdător ca înainte.

Cu degetele lipicioase de soare, mai calzi ...doar noi suntem altfel!