nimeni nu îți va spune niciodată că libertatea-i stânca unde îl cunoști pe Prometeu —
pragul care îl calci
și pardoseala se surpă sub greutatea tălpilor arse de contemplare.
frica mersului desculț apare târziu
abia când simți solul vehement sub tine
și îți înfunzi obscen tăcerea până la glezne.
arogant scuturi picioarele lăsând acolo stângăcia care te-a făcut real.
sărăcia ar fi o alegere —
dai din umeri.
iar sus covoarele se bat în continuare.

lumea s-a mișcat cu un grad în afară
tu îți păstrezi autonomia și rămâi înăuntru —
podeaua sub tălpi
și decizia de a nu fi afectat
de cerul lăsat la etajul de deasupra
din locul de unde Prometeu își scutură liniștit covoarele
peste autonomia ta.